1.      Ce e conştiinţa noastră ? 

« Adânc în conştiinţa sa omul descoperă o lege pe care nu şi-a impus-o el, dar pe care trebuie s-o asculte. Vocea care-l cheamă mereu la dreptate şi la a face ce e bun şi la evitarea răului, apare în inima lui la momentul potrivit ».(GS 16)[1]

« Conştiinţa e o judecată a raţiunii unde persoana umană recunoaşte calitatea morală a unui act concret... În tot ceea ce spune şi face omul e obligat să urmeze cu credincioşie ceea ce ştie că e drept şi corect. (CBC 1778)[2] 

« Demnitatea fiinţei umane implică şi cere corectitudinea conştiinţei morale.  Conştiinţa include : 1) percepţia principiilor moralităţii (synderesis), 2) aplicarea lor în circumstanţele date cu discernământ practic de motive şi bunuri şi 3) în cele din urmă judecata despre acte concrete care trebuie să fie înfăptuită sau deja e înfăptuită ». (CBC 1780)[3] 

« Omul are dreptul să acţioneze în conştiinţă şi în libertate astfel încât să ia decizii morale personal. Nu trebuie forţat să acţioneze contrar conştiinţei lui. Nici nu trebuie oprit de la a acţiona în conformitate cu conştiinţa, mai ales în chestiuni religioase » (CBC 1782)[4] 

2.      Formarea conştiinţei 

Acum vorbim despre modelarea, educarea şi formarea conştiinţei. Formarea conştiinţei npoastre e o îndreptare continuă spre ceea ce e adevărat şi bun. (VS 63b)[5] Reamintiţi-vă cele trei componente ale conştiinţei. Mai întâi trebuie să învăţăm principiile morale de bază aşa cum se ştiu din legea morală naturală, prin revelaţia divină şi din învăţăturile Magisteriului. Partea a III-a a Catehismului romano-catolic (CBC) e foarte folositoare aici. În al II_lea rând trebuie să învăţăm să gândim moral, cum principiile morale se aplică diferitelor situaţii din viaţă. Trebuie să învăţăm de ce un principiu moral bun e obiectiv, consecvent, cu aplicare universală. Vedem cum se aplică chiar şi « cazurilor dificile ». În al III-lea rând, când facem judecăţi morale despre un act uman specific, trebuie să folosim judecata bună în conţinut cu adevărul şi în urmarea buinelui. Toate cele trei componente ale conştiinţei cer educaţie, antrenament, practică şi experienţă. Foarte adesea nu ştim ce e bine pentru noi. Mediul înconjurător păcătos şi propria noastră natură căzută – mai înclinată spre păcat decât spre virtute, ne încurajeză să respingem autoritatea învăţăturii şi să preferăm propria judecată. Formarea conştiinţei ne ajută să vedem contrastul dintre cultura şi credinţa noastră. Credinţa trebuie să modeleze cultura, şi nu invers. (CBC1793)[6]

Educarea conştiinţei e o sarcină de o viaţă.  Nu se opreşte după Prima Sfântă Împărtăşanie, şi nici după ce am absolvit o şcoală catolică. Viaţa ne duce prin perioade diferite, care sunt complexe şi bogate în misterul vieţii. Noi probleme apar care cer aplicări mai adânci şi mai bune ale principiilor morale de bază. Enciclicele papale şi exortaţiile apostolice sunt adesea adresate noilor probleme morale de exemplu : Humanae Vitae, Familiaris Consortio, Evangelium Vitae, Veritatis Splendor. Acestea au fost scrise pentru toţi, nu doar pentru clerici.  

Educarea conştiinţei va accentua şi rolul virtuţilor şi al viciilor opuse. Virtuţile umane sunt atitudini ferme, dispoziţii stabile, perfecţiuni obişnuite ale intelectului care ne guvernează acţiunile, ne ordonează acţiunile şi ne ghidează comportamentul în conformitate cu judecata şi credinţa. Fac posibilă uşurinţa, stăpânirea de sine şi fericirea în a duce o viaţă morală bună. Cel virtuos este cel care practică liber binele. Viciile umane ies la suprafaţă în absenţa virtuţii. Cele şapte păcate capitale ne furnizează o intropspecţie bogată asupra înclinaţiilor naturii noastre căzute, partea întunecată a naturii umane. (CBC 1783)[7]

Există şi alte componente ale formării conştiinţei. Cuvântul lui Dumnezeu e central. Dumnezeu îşi revelează planul pentru universul uman prin Sfânta Scriptură. Trebuie să interiorizăm evangheliile şi să le permitem să ne ghideze alegerile şi acţiunile. Trebuie să ne conformăm cu voinţa lui Isus, să apreciem frumuseţea binelui, să onorăm frumuseţea adevărului. Isus este calea şi adevărul (In 14,6). Crucea e o altă componentă a formării. Singurul mod de a depăşi ravagiile păcatului în viaţa noastră e prin cruce, instrumental salvării noastre. Trebuie să ne acceptăm partea de suferinţă răscumpărătoare, partea noastră de muncă pentru mântuire. Viaţa morală, viaţa creştină cere negare de sine, disciplină, exerciţiu moral. Alte componente mai sunt : darurule Duhului Sfânt, mărturia şi sfatul persoanelor de încredere şi morale.

În documentul Vaticanului despre libertatea religioasă a bisericii citim : « În formarea conştiinţei lor, credincioşii trebuie să fie atenţi la sfintele şi sigurele învăţături ale bisericii. Pentru că Biserica catolică este prin voinţa lui Dumnezeu învăţătoarea adevărată.  Este datoria ei să proclame şi să înveţe cu autoritate adevărul care este Cristos şi , în acelaşi timp, să declare şi să confirme cu autoritatea ei principiile ordinii morale care rezultă din natura umană însăşi. » (DH 14) (CBC 1785)[8] 

3.      Căsătoria creştină 

Dumnezeu are un plan pentru căsătorie. E un plan foarte bun. Sarcina noastră profetică, de învăţare, este să proclamăm planul lui Dumnezeu lumii.

« Parteneriatul intim al vieţii şi al dragostei care constituie căsătoria a fost stabilit de Creator şi înzestrat de El cu propriile legi ; e înrădăcinat în contractul partenerilor, adică în consimţământul lor personal, irevocabil. Această legătură sfântă nu mai depinde de decizia umană. »  (GS 48a)[9] 

« Cei căsătoriţi trebuie să realizeze că în purtarea lor nu trebuie pur şi simplu să urmeze bunul plac, ci trebuie ghidaţi de conştiinţă – şi conştiinţa trebuie să fie în acord cu legea lui Dumnezeu şi cu autoritatea Bisericii care e interpretatorul autentic al legii divine. Pentru că legea divină aruncă lumină asupra înţelesului dragostei din căsătorie, o protejează şi o duce spre îndeplinirea cu adevărat umană.” (GS 50a)[10] 

Dar căsătoria n-a fost instituită numai pentru procreere: natura sa ca legământ indisolubil între doi oameni şi binele copiilor cer ca dragostea reciprocă a a partenerilor să fie exprimată adecvat, că trebuie să crească şi să se maturizeze. » (GS50b)[11] 

« Unele dintre soluţiile propuse la această problemă sunt ruşinoase şi unii n-au ezitat să sugereze suprimarea vieţii : biserica doreşte să sublinieze că nu poate exista conflict între legile divine ce guvernează transmiterea vieţii şi sprijinirea dragostei autentice în căsătorie. (GS 51a)[12]  

« Când e o problemă de armonizare a dragostei în căsătorie cu transmiterea responsabilă a vieţii, nu e destul să iei doar buna intenţie şi evaluarea motivelor în considerare : criterii obiective trebuie folosite, criterii extrase din natura persoanei umane şi a acţiunii umane, conştiinţa ce respectă înţelesul total al dăruirii reciproce şi procreării umane în contextul adevăratei dragoste, totul e posibil numai dacă virtutea castităţii în căsătorie e serios practicată. În chestiuni de reglementare a naşterilor fiilor şi fiicelor bisericii credincioşi acestor principii, le e interzis să folosească metode dezaprobate de învăţăturile autorităţii bisericii în interpretarea ei a legii divine » (GS 51b)[13] 

De la Gaudium et Spes (1965) şi Humanae Vitae (1968) s-a scris mult pe temele : 1) dăruirea sinelui (legea darului), 2) comuniunea personală, 3) teologia trupului şi 4)personalismul creştin. Acestea furnizează material de reflecţie pentru preoţi în căutarea lor de mai mult şi de mai bun în găsirea unor explicaţii pentru frumuseţea planului lui Dumnezeu pentru căsătorie şi dragoste conjugală. 

Surse : Gaudium et Spes 48, 50, 51

Familiaris Consortio

Teologia Trupului : dragostea umană în planul divin, Ioan Paul al II-lea (Fiicele   Sfântului Paul, Boston : 1997)

Trecerea pragului dragostei : o nouă viziune a căsătoriei, Mary Shivanandam (Editura catolică a Universităţii catolice, Washington D. C. : 1999)

De ce Humanae Vitae a fost corectă : un cititor, editată de Janet Smith (Ignatius Press, San Francisco, 1993).  

4.      Humanae Vitae 

Humanae Vitae ne prezintă planul lui Dumnezeu pentru viaţă, căsătorie şi familie. Sunt contracepţia, sterilizarea şi avortul greşite ? Dacă da, de ce ? Dacă sunt grav greşite, rele intrinsec, de ce ? Avem aici un absolut moral, pentru care nu sunt excepţii.

« De evitat în mod special e avortul direct – chiar făcut pentru motive de sănătate.

Mai mult, aşa cum Magisteriul Bisericii a învăţat în repetate rânduri, sterilizarea directă a bărbatului sau a femeii, fie permanentă sau temporară e condamnabililă în egală măsură. »  

a scop. Aceastea include actele ce precedă actul sexual, care-l acompaniază şi cele care « În mod similar, trebuie să existe o respingere a tuturor actelor care împiedică procreerea, atât acelea alese ca mijloc, cât şi cele alese csunt direcţionate spre consecinţele naturale ale actului.” (HV 14)[14] (FC 32)[15] 

5.      Declaraţia Winnipeg 

Comparaţi aceasta cu ce au spus episcopii canadieni în declaraţia Winnipeg din 27 sept 1968 :

 « #26 Consilierii pot întâlni alţii care, acceptând învăţăturile Sfântului Părinte, datorită circumstanţelor practice, sunt implicaţi în ceea ce pare un conflict de datorii, de exemplu reconcilierea dragostei conjugale şi paternitatea responsabilă cu educarea copiilor deja născuţi sau cu sănătatea mamei. În acord cu principiul acceptat al teologiei morale, dacă aceste persoane au încercat sincer, dar fără succes să urmeze o linie de comportament de urmare a directivelor date, pot fi asiguraţi în mod cert că oricine alege onest acel drum care îi pare bun, face asta cu bună cunoştiinţă. »  

Biserica învaţă că interzicerea contracepţiei artificiale e un absolut moral. Episcopii canadieni, pe de altă parte spun că există circumstanţe în care părţile pot folosi contraceptive. E ca şi cum ar fi spus : « Catolicii canadieni pot, în anumite circumstanţe să aibă relaţii sexuale în afara căsătoriei, sau adulter sau sodomie. » 

« Pare bun. » Trebuie să căutăm adevărul. Nu noi determinăm corectitudinea sau incorectitudinea contracepţiei, sterilizării, homosexualităţii, sexului în afara căsătoriei sau adulterului. Numai Dumnezeu determină principiile morale. Unde există învăţătura clară a Bisericii trebuie să accentuăm acea învăţătură şi să ne informăm conştiinţa cu ea. Numai în zone obscure, unde nu există o poziţie clară luată de biserică, trebuie să alegem onest cursul care pare corect, pe cât de bine putem noi determina « corectitudinea ».  

După felul în care vorbeşte paragraful 26, oricine poate hotărî pentru sine moralitatea unui act şi apoi s­ă-l facă cu bună conştiinţă. Dar acest lucru nu izvorăşte dintr-o conştiinţă bine informată. Asta înseamnă să iau eu hotărârea şi să-i spun conştiinţei să accepte decizia şi s-o urmeze. Asta au făcut Adam şi Eva. Dar conştiinţa nu e niciodată un profesor. E mereu un elev.  

O conştiinţă eronată, e eronată. Nu e una corectă. Nu există echivalent moral între cele două. Nu există echivalent moral între adevăr şi eroare, bun şi rău. O conştiinţă greşită cu intenţie, unde ignoranţa nu e invincibilă, e obiectiv greşită şi culpabilă.  

Dacă o persoană încearcă să ţină un principiu moral sau normă, dar eşuează datorită slăbiciunii umane, îi putem lăuda eforturile de a fi încercat să ţină principiul moral. Dar nu putem lăuda căderea lui sau ofensa lui adusă principiului moral. Crima e întotdeauna greşită. Concubinajul e întotdeauna greşit. Homosexualitatea e întotdeauna greşită. Contracepţia e de asemenea, întotdeauna greşită.  

Nu ajutăm o persoană încercând să-i schimbăm principiile  morale. Mai degrabă decât să coborâm ştacheta standardelor morale trebuie să-i încurajăm pe alţii şi pe noi să ridicăm ştacheta. Standardele morale sunt bune pentru noi, nu dăunătoare. Exerciţiul fizic poate fi dureros şi supărător, dar evident că e bun pentru noi. La fel toate standardele morale sunt bune pentru noi ; ne pun probleme, da, uneori dificile, dar sunt întotdeauna bune pentru noi. 

Sursa :

O căutare a devărului : a aprobat Papa Paul al VI-lea Declaraţia Winnipeg ? de Msgr. Vincent Foy (Toronto, Centrul de informare despre etica vieţii : 1997) 

6.      Declaraţia despre conştiinţă dată de episcopii canadieni ca răspuns la declaraţia anterioară 

Pe 12 dec 1973 Conferinţa episcopilor canadieni a publicat « Declaraţia asupra formării conştinţei ». Au dat clarificări, şi de fapt s-au îndepărtat de declaraţia Winnipeg. Oricum n-au respins formal declaraţia Winnipeg. Câteva extrase din documenteul din 1973 vor ilustra distanţarea de documentul din 1968. 

În secţiunea #8 există o recunoaştere a lui Dumnezeu ca dătător de lege : «  Pentru ca oricine să accepte ideea de conştiinţă, aşa cum o prezentăm, trebuie să înceapă prin a fi de acord că omul nu e stăpân al universului şi e supus dătătorului legii care-i mai mare decât el. Într-un cuvânt, trebuie să începem cu prima bază a oricărei vieţi morale...acceptarea lui Dumnezeu. » 

Documentul listează trei tipuri de conştiinţă : 1) care se complace, sau leneşă în căutarea motivelor din spatele normelor morale, 2) exclusiv dinamică şi revoluţionară şi 3) conştiinţa creştină. Conştiinţa excesiv de dinamică e descrisă ca : « persoană care a citit prost ideea că toţi trebuie să fie judecători, înaintea lui Dumnezeu, a propriilor acţiuni şi că în decizia ultimă trebuie să se hotrască singuri. Persoanele din această categorie au distorsionat un apel la decizie inteligentă în urmarea legii, a structurii obiective şi au ajuns la concluzia că nimeni nu le poate spune ce să facă, incluzând Biserica. Rareori se pune problema aşa, dar aici duce tipul acesta de subiectivism exagerat. «  (#21). 

Conştiinţa creştină ideală «  ne conduce la a avea o atitudine responsabilă spre ceilalţi, spre Isus, spre comunitate, spre Biserică etc. Toţi cei care intră în această categorie simt o responsabilitate pentru o căutare progresivă şi încercarea de-a trăi o viaţă ideală conform cu gândirea lui Cristos. » (#22) 

Cu privire la Magisteriu : « a-ţi urma propria conştiinţă şi să rămâi catolic, trebuie să se ţină cont de prima şi cea mai importantă învăţătură a Magisteriului. Când dubiul îşi face apariţia datorită unui conflict dintre părerile mele şi acele a ale Magisteriului, prezumpţia de adevăr e de partea Magisteriului. În materie de credinţă şi moravuri, episcopul vorbeşte şn numele lui Cristos.  Şi credincioşii trebuie să accepte învăţătura lor şi să adere cu o încuviinţare religioasă a sufletului. Aceatsă supunere religioasă a voinţei şi a a minţii trebuie arătată într‑un mod special autorităţii învăţătoare autentice a Romanului Pontif, chiar şi când nu vorbeşte ex cathedra. (LG 25)[16]. Şi asta trebuie distinsă cu atenţie de învăţăturile teologilor individuali sau a preoţilor oricât de inteligenţi şi convingători » (#41) 

Sursa : Declaraţia despre Formarea Conştiinţei, de episcopii canadieni (Fiicele Sf. Paul : 1974). 

7.      Dumnezeu decide ce e drept şi ce e greşit (Veritatis Splendor ) 

Libertatea umană e recunoscută ca vital de importantă pentru demnitatea umană şi pentru actele umane. Dar există limite pentru libertate şi aceste limite sunt puse de adevăr. Veritatis Splendor[17] explică anumite interpretări ale relaţiilor dintre libertate şi legea morală, natura umană şi conştiinţă. În secţiunea “libertate şi lege” găsim învăţătura că numai Dumnezeu determină ce e bine şi ce e rău.  

În Cartea genezei citim : ‘Dumnezeu i-a poruncit omului spunând : puteţi mânca liber din toţi copacii grădinii, dar din copacul cunoaşterii bineleui şi răului să nu mâncaţi, pentru că în ziua în care veţi mânca veţi muri’. »  (Gen2 : 16-17). 

« Cu acesastă imagistică, Apocalipsa ne învaţă că puterea de a decide ce e bun şi ce e rău nu aparţine omului, ci numai lui Dumnezeu. Omul e cu siguranţă liber, pe cât poate înţelege şi accepta poruncile lui Dumnezeu. Şi posedă o libertate ce ajunge foarte departe din moment ce poate mânca din toţi copacii grădinii. Dar libertatea lui nu e nelimitată » trebuie să se oprească în faţa pomului cunoaşterii binelui şi răului pentru că trebuie să accepte legea morală dată de Dumnezeu. De fapt, libertatea umană îşi găseşte împlinirea autentică şi completă chiar în acceptarea legii. Dumnezeu, care singurul e bun, ştie perfect ce e bun pentru om şi din această dragoste propune acest bun oamenilor în porunci. » (VS 35)[18] 

« De fapt înţelegerea ingenuă şi compasiunea trebuie să însemne dragoste faţă de persoană, pentru binele său adevărat, pentru libertatea sa autentică. Şi asta nu rezultă, cu siguranţă, din ascunderea sau slăbirea adevărului moral, ci mai degrabă din propunerea ei în cel mai profund înţeles ca revărsare a Înţelepciunii eterne a lui Dumnezeu, pe care am primit-o prin Cristos şi ca un serviciu adus omului, spre creşterea libertăţii sale şi la atingerea fericirii. (cf. FC 33-34)[19]  (VS 95b)[20] 

8.      Dumnezeu dă legea morală bisericii 

Cristos a înfiinţat biserica pentru a-i continua munca. Biserica e un « sacrament (semn şi instrument) de comuniune intimă cu Dumnezeu şi de unitate a întregii rase umane. «  (LG 1)[21] Biserica e atât o mamă cât şi o învăţătoare.  

« Ca învăţătoare niciodată nu oboseşte să proclame normele morale care trebuie să ghideze transmiterea responsabilă a vieţii. Biserica nu e autorul sau arbitrul normelor. În ascultare faţă de adevărul care este Cristos, a cărui imagine e reflectată în natura şi demnitatea persoanei umane, biserica interpretează normele morale şi le propune tuturor oamenilor de bună voinţă, fără să ascundă cererile ei de radicalitate şi perfecţiune. » (FC 33a)[22] 

« Ca mamă, biserica e aproape de multe cupluri căsătorite care se găsesc în dificultate asupra acestui punct important al vieţii morale : ştie bine situaţia lor care e adesea foarte dificilă şi uneori chinuită de dificultăţi de tot felul, nu numai dificultăţi individuale, dar şi sociale. Ştie că multe cupluri întâmpină dificultăţi nu numai în îndeplinirea concretă a legii morale, dar chiar şi în înţelegerea  valorii ei inerente. » (FC 33b)[23] 

« Dar e una şi aceeaşi biserică care e atât Învăţătoare, cât şi Mamă. Şi astfel Biserica nu încetează niciodată să ne îndemne şi să ne încurajeze pe toţi să rezolvăm orice dificultăţi conjugale ce pot apărea fără a falsifica sau compromite adevărul. E convinsă că nu poate exista contradicţie adevărată între legea divină şi cea de urmare a dragostei autentice în căsătorie. (GS 51)[24]. În mod asemănător, pedagogia concretă a bisericii trebuie să rămână întotdeauna legată cu doctrina ei şi niciodată să nu fie separată de ea. Cu aceeaşi convingere ca a predecesorului meu, repet prin urmare : A nu diminua în nici un fel învăţătura salvatoare a lui Cristos, constituie o formă eminentă a carităţii sufletelor. » (HV 29)[25] (FC 33c)[26] 

9.      Biserica ca instituţie divină şi Sf. Părinte ca vicar al lui Cristos

Ne uităm la învăţătura Bisericii ca ghid moral. Biserica a fost stabilită de Cristos să vorbească (evanghelizeze) şi să înveţe principiile morale din partea Lui. Biserica trebuie să înveţe doctrina lui Cristos. Nu o poate schimba sau ascunde.  

Autoritatea de a învăţa în cadrul bisericii vine de la Dumnezeu. « Toată autoritatea în cer şi pe pământ mi-a fost dată. Mergeţi, deci, şi faceţi discipoli în toate neamurile.. învăţaţi-i tot ce v-am spus; iar eu sunt cu voi întotdeauna până la sfârşit ». (Mt 28,18). 

Biserica învaţă cu autoritate în chestiuni de credinţă şi moravuri. Credinţa are de-a face cu cele 12 articole ale crezului şi cu chestiunile aferente (Partea I din CBC). Moralitatea are de-a face cu cele 10 porunci şi cu chestiunile aferente (partea a III-a din CBC). Credinţa se pretează la ce credem, moravurile – la ceea ce alegem şi facem. 

Autoritatea care învaţă e înveşmântată în special în Petru şi în succesorii săi. «  Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi biserica mea. Ceea ce vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri. » (Mt 16 : 18-19). « Cei care vă ascultă pe voi, pe mine mă ascultă. Cei care vă resping, pe mine mă resping. Iar cel care mă respinge, îl respinge pe cel care m-a trimis.” (Lc 10:16). Petru nu învaţă şi nu acţionează cu autoritatea lui, ci cu aceea a lui Cristos. Petru nu stabileşte legea morală, numai Isus face asta. Petru nu adaugă sau ia din legea morală, el doar învaţă ceea ce ştie că e adevărat, aşa cum i-a fost învăţat şi revelat de Duhul Sfânt.  

Magisteriul, atât ordinal, cât şi extraordinar e o mare binecuvântare pentru noi. Prin el ştim că ne informăm conştiinţa cu principiile morale adevărate. Putem fi în acord cu învăţăturile lui Isus. Putem cunoaşte binele şi-l putem face. Putem recunoaşte răul şi-i putem rezista. 

10.  Obligaţia pastorală de a predica adevărul 

« E misiunea voastră mare, şi ne adresăm în special celor care sunteţi teologi morali – să promovaţi complet şi clar învăţătura bisericii în ceea ce priveşte căsătoria. E de cea mai mare importanţă pentru păstrarea păcii sufletelor şi unităţii poporului creştin, ca în morală ca şi în dogmatică toţi trebuie să asculte de Magisteriul bisericii şi să vorbească cu o singură voce. Să vorbim din toată inima : « Vă implor, fraţi, în numele Domnului nostru Isus Cristos » ca toţi să vorbească ca unul şi să nu fie divizări printre voi: să fiţi uniţi în aceaşi gândire şi judecată. » (1 Cor 1 :10) (HV 28a)[27] 

« Refuzul de a compromite orice în ceea ce priveşte doctrina salvatoare a lui Cristos e un act de caritate deosebită, şi, în acelaşi timp e necesar întotdeauna să combinăm asta cu toleranţă şi caritate... prin urmare, fie ca soţii, în momentele de încercări, să găsească în discursul şi în inimile preoţilor imaginea şi vocea şi dragostea Răscumpărătorului nostru. » (HV 29 a)[28] 

« Astfel, iubiţi fii, predicaţi cu încredere deplină şi fiţi siguri că Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, care ghidează Magisteriul în învăţăturile sale, va ilumina inimile credicioşilor şi le va invita să-şi dea consimţământul. Învăţaţi soţii indispensabilitatea rugăciunii, instruiţi-i corespunzător astfel încât să vină regulat şi cu mare credinţă la sacramentele spovezii şi euharistiei şi să nu se descurajeze niciodată din cauza slăbiciunii lor. » (HV 29c)[29] 

11.  Directive papale pentru a face mai mult

Pe 2 oct 1999, Ioan Paul al II-lea s-a adresat episcopilor americani din California, Nevada şi Hawaii care făceau vizita ad limina la Roma. I-a încurajat cu aceste cuvinte: “Ca episcopi, împreună cu preoţii, diaconii, seminariştii  şi alte persoane din pastoraţie trebuie să găsiţi limbajul potrivit şi imagistica pentru a prezenta învăţăturile din Humanae Vitae într-un mod uşor de înţeles şi captivant.”

Contextul acestei declaraţii e următorul: “daţi cuplurilor întreaga învăţătură a bisericii despre procreaţie.”  

“Ne apropiem de un sfârşit de secol care a început cu încredere în perspective umanităţii de progres aproape nelimitat, dar acum se termină în frică şi confuzie morală larg răspândită. Dacă vrem o reînvigorare a spitritului uman, trebuie să redescoperim bazele speranţei. Mai presus de toate societatea trebuie să înveţe să îmbrăţişeze încă o dată marele dar al vieţii, să-l nutrească, să-l protejeze şi să-l apere împotriva culturii morţii, ea însăşi o expresie a marii frici care ne pândeşte timpurile. Una din sarciile voastre cele mai nobile ce episcopi este să staţi ferm de partea vieţii, să îi încurajaţi pe cei care o apără şi să construiţi cu ei o cultură a vieţii ingenue.  

“Al II-lea Conciliu Vatican îşi dădea seama de forţele care modelează societatea contemporană când a vorbit clar în apărarea vieţii umane împotriva multor ameninţări cu care se confruntă. (cf. GS 27)[30]. Conciliul, de asemenea, a adus o contribuţie nepreţuită culturii vieţii prin prezentarea elcoventă a înţelesului întreg al dragostei în căsătorie. (cf GS 48-51)[31]. Urmând Conciliul şi extinzându-i învăţăturile, Papa Paul al VI-lea a scris enciclica profetică Humanae Vitae în care s- aadresat implicaţiilor morale ale puterii de a coopera cu Creatorul în aducerea noii vieţi pe lume. Creatorul a făcut bărbatul şi femeia pentru a se complementa în dragoste, şi unirea lor nu e mai puţin decât o colaborare la puterea lui Dumnezeu însuşi. Dragostea conjugală serveşte viaţa nu numai pe cât generează viaţă nouă, dar şi pentru că, corect înţeleasă ca dăruire totală, conturează contextul de viaţă e privită din toată inima ca dar de o valoare inestimabilă.  

“Treizeci de ani după Humanae Vitae, vedem că idei greşite despre autonomia morală individuală continuă să lovească rănile asupra conştiinţei multor oameni şi asupra vieţii sociale. Paul al VI-lea a subliniat unele dintre consecinţele separării aspectului unitiv al dragostei conjugale de cel procreativ: o slăbire graduală a disciplinei morale, o trivializare a sexualităţii umane, înjosirea femeilor, infidelitate conjugală adesea ducând la familii distruse, programe sponsorizate de stat de control a populaţiei bazate pe contracepţia impusă şi sterilizare. (HV 17)[32] [32]; introducerea avortului legalizat şi a eutanasiei, recurgerea din ce în ce mai mare la fertilizarea in vitro şi anumite forme de manipulare genetică şi experimente pe embrioni sunt de asemenea strâns legate în politica constituţională şi publică, cât şi în cultura contemporană de ideea de stăpânire nelimitată asupra corpului şi vieţii.  

“Învăţăturile din Humanae Vitae onorează viaţa în căsătorie, promovează demnitatea femeii şi ajută cuplurile să crească în înţelegerea adevărului drumului lor particular spre sfinţenie. E de asemenea un răspuns pentru tentaţia socială de a reduce viaţa la comoditate. Ca episcopi, împreună cu preoţii, diaconii, seminariştii  şi alte persoane din pastoraţie trebuie să găsiţi limbajul potrivit şi imagistica pentru a prezenta învăţăturile din Humanae Vitae într-un mod uşor de înţeles şi captivant. Programul de pregătire pentru căsătorie ar trebui să includă o prezentare onestă şi completă a învăţăturilor bisericii asupra procreării responsabile şi ar trebui să explice metodele naturale de reglementare a fertilităţii, legitimitatea căreia e bazată pe respectul pentru înţelesul uman al intimităţii sexuale. Cuplurile care au îmbrăţişat învăţăturile Papei Paul al VI-lea, au descoperit că e cu adevărat o sursă de profundă unitate şi bucurie, întărită de înţelegerea lor crescândă şi de respect; ar trebui ivitaţi să-şi împărtăşească experienţa lor cu logodnicii care participă la programele de pregătire pentru căsătorie. »  

Sursa : « L’Osservatore Romano », Ediţia în lb. Engleză, 7 oct 1998, p. 5.  

                                                                    SUS

---