|
| |
Despre viaţa umană
de Arhiepiscop Charles J. Chaput, OFM Cap
Denver, Colorado, SUA
Dragi fraţi şi surori în Domnul,
1. Acum 30 de ani Papa Paul al VI-lea a proclamat enciclica sa Humanae Vitae
(Despre viaţa umană), care a reafirmat învăţătura constatntă a Bisericii asupra
reglementării naşterilor. Este cu siguranţă cea mai prost înţeleasă intervenţie
papală a secolului. A fost scânteia care a dus la trei decade de îndoială şi
disensiuni între catolici în special în ţările dezvoltate. Cu trecerea timpului,
însă, s-a dovedit a fi profetică. Învaţă adevărul. Scopul meu în această
scrisoare pastorală, prin urmare, este simplu. Consider ca mesajul din Humanae
Vitae nu este o povară, ci o bucurie. Cred că această enciclică oferă cheia
pentru căsătorii mai adânci, mai bogate. Şi ceea ce caut la familiile din
biserica noastră nu este doar o aprobare respectuasă a acestui document pe care
criticii îl resping ca irelevant, ci un efort activ şi susţinut de a studia
Humanae Vitae ; predarea ei cu un efort susţinut în parohii şi încurajarea
cuplurilor căsătorite s-o trăiască.
Lumea din 1968
2. Mai curând sau mai târziu, orice preot sfătuieşte pe cineva care se luptă cu
o dependenţă. De obicei cu alcoolul sau drogurile. Şi de obicei scenariul este
acelaşi: cel dependent va recunoaşte problema, dar va spune că nu are putere să
lupte cu ea. Sau altfel: dependentul va nega că are vreo problemă, chiar dacă
dependenţa îi distruge sănătatea, slujba şi familia. Indiferent cât de explicit
este preotul, în ciuda argumentelor sale adevărate şi convingătoare, şi
indiferent cât de mult îi este ameninţată viaţa, dependentul pur şi simplu nu
poate înţelege sau nu poate acţiona în conformitate cu sfaturile primite.
Dependenţa, asemeni unei ferestre groase, rupe dependentul de orice sau oricine
poate ajuta.
3. Un mod de a înţelege Humanae Vitae este să examinăm ultimele trei decade prin
această metaforă a dependenţei. Cred că lumea dezvoltată consideră această
enciclică aşa de greu de acceptat nu dintr-o eroare de raţiune a lui Paul al
VI-lea, ci din cauza dependenţelor şi contradicţiilor pe care le-a atras, exact
cum a avertizat Sfântul Părinte.
4. Prezentându-şi enciclica, Paul al VI-lea a avertizat împotriva a patru
probleme principale (Humanae Vitae 17) care vor apărea dacă învăţătura Bisericii
despre reglementarea naşterilor va fi ignorată. Mai întâi, a avertizat că
folosirea largă a contraceptivelor va duce la « infidelitate conjugală şi
scăderea nivelului moralităţii ». Exact acest lucru s-a şi întâmplat. Puţini ar
nega că rata avorturilor, divorţurilor, dezbinărilor familiilor, abuzurilor
asupra femeilor, bolilor venerice şi naşterilor în afara căsătoriei a crescut
masiv în mijlocul anilor 1960. Evident, pilula de control a naşterilor n-a fost
singurul factor în această încurcătură. Dar a jucat un rol major. De fapt,
revoluţia culturală din 1968, adusă, cel puţin în parte, de atitudinea
transformată în legătură cu relaţiile sexuale, n-ar fi fost posibilă fără
accesul uşor la contracepţie. În aceasta, Paul al VI-lea a avut dreptate.
5. În al II-lea rand, a avertizat, de asemenea, că bărbatul îşi va pierde
respectul pentru femeie: “n-o să-i mai pese de echilibrul ei fizic şi psihic”
până la punctul de a o considera ”ca pe un instrument de plăcere egoistă, şi nu
ca pe însoţitoarea sa respectată şi iubită.” Cu alte cuvinte, în conformitate cu
Papa, contracepţia poate fi etichetată ca folositoare pentru femei, dar
adevăraţii “beneficiari” ai pilulelor şi al altor tehnici sunt bărbaţii. Trei
decade mai târziu, exact aşa cum a sugerat Paul al VI-lea, contracepţia a
eliberat bărbaţii – la un grad fără precedent în istorie – de responsabilitatea
pentru agresiunea lor sexuală. Una dintre cele mai caudate ironii ale
contracepţiei în ultima generaţie a fost aceasta: multe mişcări feministe au
atacat Biserica Catolică pentru pretinsul ei dispreţ faţă de femei, dar
Biserica, în Humanae Vitae, a identificat şi a respins exploatarea sexuală a
femeilor, cu ani buni înainte ca mesajul să intre în curentul principal
cultural. Din nou Paul al VI-lea a avut dreptate.
6. În al III_lea rând, Sfântul Părinte a avertizat că larga răspândire a
contracepţiei va plasa « o armă periculoasă… în mâinile acelor autorităţi
publice care nu ţin cont de exigenţele morale”. După cum am descoperit de
atunci, eugenia n-a dispărut o dată cu teoriile naziste rasiale în 1945.
Politica de control a populaţiei este acum o parte acceptată a aproape fiecărei
discuţii pentru ajutor străin. Exportul masiv de contraceptive, avorturile şi
sterilizarea de către ţările dezvoltate spre ţările în curs de dezvoltare –
frecvent ca o precondiţie pentru ajutorul financiar şi adesea în directă
contradicţie cu tradiţiile morale locale – este o formă deghizată de beligeranţă
şi re-inginerie culturală. Din nou Paul al VI-lea a avut dreptate.
7. În al IV-lea rând, Papa Paul al VI-lea a avertizat că contracepţia îi va face
pe oameni să creadă că au putere nelimitată asupra propriilor trupuri, nemilos
transformând persoana umană în obiectul puterii ei inoportune. Aici rezidă o
altă ironie: intrând în falsa libertate conferită de contracepţie şi avort, un
feminism exagerat a condus la dezumanizarea femeilor. Un bărbat şi o femeie
participă în mod unic la gloria lui Dumnezeu prin abilitatea lor de a participa
la crearea unei noi vieţi împreună cu El. În miezul contracepţiei, oricum, se
află presupunerea că fertilitatea este o infecţie, care trebuie atacată şi
controlată, exact cum antibioticele atacă bacteriile. În această atitudine se
poate vedealegătura organică dintre contracepţie şi avort. Dacă fertilitatea
poate fi prezentată ca o infecţie ce trebuie vindecată, la fel şi noua viaţă. În
ambele cazuri, un element definitoriu al identităţii femeii – potenţialul ei de
a aduce o nouă viaţă – este aruncat ca o slăbiciune cerând neîncredere vigilentă
şi « tratament ». Femeia devine obiectul uneltelor pe care se bazează libertatea
şi apărarea în timp ce bărbatul nu ia parte la povară. Din nou, Paul al VI-lea a
avut dreptate.
8. Din punctul final al Sfântului Părinte, au decurs mult mai multe:
fertilizarea in vitro, clonarea, manipularea genetică şi experimentele pe
embrioni sunt toate derivate din folosirea contracepţiei. De fapt, drastic şi
naiv am subestimat efectele tehnologiei nu numai în societatea externă, dar în
proprie identitate umană. Ca autor, Neil Postman a observat că schimbarea
tehnologică nu este aditivă, ci ecologică. O tehnologie semnificativ nouă nu «
adaugă » ceva unei societăţi, ci schimbă totul – aşa cum o picătură de vopsea
roşie nu rămâne neobservată într-un pahar cu apă, dar colorează şi schimbă
fiecare moleculă a lichidului. Tehnologia contracepţiei, datorită impactului ei
asupra intimităţii sexuale, a schimbat înţelesul nostru asupra scopului
căsătoriei, fertilităţii şi căsătoriei înseşi. Le-a detaşat de identitatea umană
naturală, organică şi a rupt ecologia relaţiilor umane. Ne-a schimbat
vocabularul despre dragoste, aşa cum mândria a amestecat limbile la Babel.
9. Acum avem de-a face zilnic cu consecinţele. Scriu aceste gânduri într-o
săptămână din iulie, când presa ne-a informat că aproape 14% din locuitorii din
Colorado au fost sau sunt implicaţi în dependenţa de droguri sau alcool; o
comisie guvernamentală a lăudat căsătoria în timp ce recomanda paşi care ar
subestima-o în Colorado. Extinzând drepturile paralele şi responsabilităţile
persoanelor în relaţii extraconjugale, incluzând relaţiile dintre aceleaşi sexe;
şi un tânăr cuplu de pe coasta de est a fost acuzat că şi-a omorât în mod brutal
copilul nou-născut. În conformitate cu reportajul din presă, unul sau ambii
părinţi necăsătoriţi s-au repezit în craniul copilului, cât acesta era în viaţă,
iar apoi i-au abandonat trupul într-un coş. Acestea sunt titlurile unei culturi
într-o serioasă dezordine. Societatea americană este eşuată în privinţa
identităţii sexuale, disfuncţiilor de comportament, colapsului familiei şi
generalei aspriri a atitudinii asupra sfinţeniei vieţii umane. Este evident
pentru toţi, mai puţin pentru dependenţi: avem o problemă. Ne ucide ca oameni.
Deci, ce vom face ? Ceea ce vreau să sugerez este că dacă Paul al VI-lea a avut
dreptate asupra atâtor consecinţe ce derivă din contracepţie, este pentru că a
avut dreptate despre contracepţie însăşi. Încercând să devenim întregi din nou
ca persoane şi ca popor credincios, trebuie să începem prin a reciti Humanae
Vitae cu inimi deschise. Isus a spus că adevărul ne va elibera. Humanae Vitae
este plină de adevăr. Este, deci, o cheie spre libertatea noastră.
Ceea ce Humanae Vitae spune cu adevărat
10. Probabil una dintre scăpările în mesajul din Humanae Vitae de-a lungul
ultimilor 30 de ani, a fost limbajul folosit în învăţarea ei. Datoriile şi
responsabilităţile vieţii de căsătorie sunt numeroase. Sunt de asemenea
serioase. Trebuie considerate cu atenţie şi în rugăciune. Dar puţine cupluri îşi
înţeleg iubirea în termeni de teologie academică. Mai degrabă se îndrăgostesc.
Acesta este vocabularul pe care îl folosesc. Este aşa de simplu şi de revelator.
Se predau unul altuia. Se relaţionează ca să posede pe de-a-ntregul şi să fie
posedaţi. Şi aşa este. În iubirea din căsăătorie Dumnezeu intenţionează să-şi
găsească bucuria şi încântarea, speranţa şi viaţa din belşug în şi prin ei –
toate ordonate într-un fel care atrage pe soţ şi soţie, pe copii lor şi pe toţi
care-i cunosc, mai adânc în îmbrăţişarea lui Dumnezeu.
11. Ca urmare, prezentând natura mariajului creştin unei noi generaţii, trebuie
să articulăm satisfacţiile ei cel puţin la fel de bine ca şi îndatoririle.
Atitudinea catolică faţă de sexualitate nu este puritanică, represivă sau
anti-carnală. Dumnezeu a creat lumea şi a făcut omul după propriu-i chip. Prin
urmare, corpul este bun. De fapt, a fost adesea o sursă de umor pentru mine să
ascult incognito cum oamenii se plâng respectiv despre aşa-zisa castitate a
doctrinei morale catolice şi măsura multor familii catolice bune (de unde, se
poate cineva întreba, cred ei că vin copiii?). Căsătoria catolică, exact ca Isus
însuşi, nu este despre sărăcie, ci despre abundenţă. Nu este despre sterilitate,
ci mai degrabă despre rodnicie, care derivă din dragostea unită, procreativă.
Dragostea căsătoriei catolice întotdeauna implică apariţia unei noi vieţi; şi de
aceea înlătură singurătatea şi afirmă viitorul. Şi pentru că afirmă viitorul
devine un furnal de speranţă într-o lume înclinată să dispară. De fapt,
căsătoria catolică este atractivă pentru că este adevărată. Este proiectată
pentru noi: persoane menite să fim în comuniune. Soţii se completează unul pe
altul. Când Dumnezeu alătură o femeie şi un bărbat în căsătorie, ei formează cu
El un nou întreg; o «aparţinere» care este atât de reaă, de concretă, încât o
nouă viaţă, un copil este expresia şi sigiliul ei natural. Acest lucru vrea să
spună Biserica când invaţă că mariajul catolic este prin natură atât unitiv cât
şi procreativ – nu una sau alta.
12. Dar de ce nu poate un cuplu căsătorit să aleagă numai aspectul unitiv al
căsătoriei, şi să blocheze temporar sau definitiv natura procreativă ? Răspunsul
este pe atât de simplu pe căt este de radical, ca Evanghelia însăşi. Când soţii
se dăruiesc unul altuia onest şi pe de-a-ntregul, aşa cum implică natura
dragostei căsătoriei şi chiar o cere, aceasta trebuie să-i includă în totalitate
– îi cea mai intimă, puternică parte a fiecărei persoane este fertilitatea.
Contracepţia nu numai că neagă această fertilitate şi atacă procrearea, ci
dărâmă şi unitatea. Este ca şi cum soţii ar spune: «o să-ţi dau tot ce sunt – cu
excepţia fertilităţii mele; o să accept tot ceea ce eşti – cu excepţia
fertilităţii tale.» Această reţinere de sine duce inevitabil la izolarea şi
separarea soţilor şi strică sfânta prietenie dintre ei. Poate nu imediat şi
evident, dar adânc şi pe termen lung chiar fatal pentru căsătorie.
13. De aceea, Biserica nu este împotriva contracepţiei artificiale. Este
împotriva oricărei contracepţii. Noţiunea de artificial n-are nimic de-a face cu
problema. De fapt, tinde să confuzioneze discuţia implicând dezbaterea este
despre o invazie mecanică în sistemul organic al corpului. Dar nu este aşa.
Biserica nu are probleme cu ştiinţa, intervenind prompt să vindece sau să
îmbunătăţească sănătatea trupului. Mai degrabă, Biserica învaţă că orice fel de
contracepţie este moral greşită, nu numai greşită, ci foarte grav greşită.
Legământul în care soţul şi soţia intră la căsătorie, cere ca toate actele
sexuale să fie dechise transmiterii noii vieţi. Acest lucru implică «a deveni un
singur trup», dăruire completă de sine, fără rezerve sau excepţii, aşa cum
Cristos n-a ţinut nimicpentru El faţă de mireasa sa Biserica, murind pentru ea
pe cruce. Orice interferenţă intenţională cu natura procreativă a actului sexual
în necesitate implică reţinerea soţilor unul faţă de altul şi faţă de Dumnezeu,
care este partenerul lor în dragostea sacramentală. De fapt, ei fură ceva
infinit de preţios – pe ei înşişi – unul faţă de altul şi faţă de Craeatorul
lor.
14. Şi de aceea, planificarea familială naturală (PFN) diferă nu numai prin stil
în substanţa morală de contracepţie ca mijloc de a reglementa măsura familiei.
PFN nu este contracepţie. Mai degrabă este o metodă de recunoaştere şi de
apreciere a fertilităţii. Este o apropiere complet diferită pentru a reglementa
naşterile. PFN nu face nimic pentru a ataca fertilitatea, sau pentru reţinerea
darului de sine faţă de partener, sau blocarea naturii procreative a actului
sexual. Legământul căsătoriei cere ca fiecare act sexual să fie pe deplin un act
de dăruire, şi, prin urmare, deschis posibilităţii unei noi vieţi. Dar când,
pentru motive întemeiate, soţul şi soţia îşi limitează actele sexuale la
perioadele de infertilitate ale soţiei, în timpul unei luni, pur şi simplu
urmează ciclul pe care Dumnezeu însuşi l-a creat în femeie. Nu-l subestimează.
Şi, de asemenea, trăiesc în legea dragostei lui Dumnezeu.
15. Sunt, desigur, multe beneficii minunate în folosirea PFN. Soţia se apără de
chimicale intrusive sau diapozitive şi rămâne fidelă ciclului ei natural. Soţul
ia parte la planificare şi responsabilitatea PFN. Ambii învaţă un grad mai mare
de stăpânire de sine şi respect mai adânc unul faţă de altul. Este adevărat că
PFN implică sacrificii şi abstinenţă periodică de la relaţiile sexuale. Uneori,
poate fi un drum dificil. Dar tot a.a orice viaţă creştină serioasă, fie
consacrată, consfinţită, singură sau în căsătorie. Mai mult, experienţa a zeci
de mii de cupluri a arătat că, atunci când este trăită în rugăciune şi neegoist
PFN adânceşte şi îmbogăţeşte căsătoria şi rezultă o mai mare intimitate şi o
bucurie mai mare. În vechiul testament, Dumnezeu a spus primilor noştri părinţi
să fie rodnici şi să se înmulţească (Gen 1,28). Ne-a spus să alegem viaţa (Dt
30,19). L-a trimis pe Fiul său, Isus, să ne aducă viaţă din belşug (In 10,10) şi
să ne reamintească că jugul său este blând (Mt 11,30). Presupun, prin urmare, că
în inima ambivalenţei catolice faţă Humanae Vitae nu stă o criză a sexualităţii,
a autorităţii bisericeşti, sau a relevenţei morale, ci este mai degrabă o
chestiune de credinţă: chiar credem în bunătatea lui Dumnezeu ? Biserica
vorbeşte pentru Mirele ei, Isus Cristos, şi credincioşii, în mod natural,
ascultă cu elan. Ea le arată cuplurilor căsătorite calea pentru o dragoste care
durează şi pentru cultura vieţii. Treizeci de ani de istorie înregistrează
consecinţele alegerii unei alte căi .
Ce trebuie să facem ?
16. Vreau s¬ă-mi exprim recunoştinţa pentru multe cupluri care deja trăiesc
mesajul Humanae Vitae în vieţile lor. Fidelitatea lor faţă de adevăr le
sanctifică familia şi întreaga noastră comunitate de credinţă. Mulţumesc într-un
mod deosebit acelor cupluri care predau PFN şi îi sfătuiesc pe alţii să fie
părinţi responsabili, inspiraţi din învăţăturile Bisericii. Munca lor este prea
adesea neobservată sau sub apreciată – dar ei sunt avocaţi puternici pentru
viaţă într-o perioadă de confuzie.
Vreau, de asemenea, să-mi ofer rugăciunile şi încurajarea pentru acele cupluri
care poartă crucea infertilităţii. Într-o societate adesea înclinată să evite
copiii, ei duc povara de a tânji după copii, dar nu au. Nici o rugăciune nu este
fără răspuns şi toată suferinţa dată lui Dumnezeu aduce fructe într-o formă de
viaţă nouă. Îi încurajez să aibă în vedere adopţia şi fac apel la ei să-şi
amintească că un scop bun nu poate niciodată justifica un mijloc rău.
Ca să prevină o sarcină sau să rămână însărcinată, toate tehnicile care separă
dimensiunile unitive şi procreative ale căsătoriei sunt întotdeauna greşite.
Tehnicile procreative care transformă embrionii în obiecte şi substituie mecanic
îmbrăţişarea dragostei dintre soţ şi soţie violează demnitatea umană şi tratează
viaţa ca pe un produs. Indiferent cât de pozitive le-ar fi intenţiile, aceste
tehnici avansează tendinţa periculoasă de a reduce viaţa umană la un material
care poate fi manipulat.
17. Nu este niciodată prea târziu să ne întoarcem inimile înapoi spre Dumnezeu.
Nu suntem fără putere. Putem face diferenţa mărturisind adevărul despre viaţa în
căsătorie şi fidelitate, culturii din jurul nostru. În decembrie anul trecut,
într-o scrisoare pastorală intitulată Vestea bună a marii bucurii, am vorbit
despre importanta vocaţie pe care fiecare catolic o are ca evanghelizator. Toţi
suntem misionari. America, în 1990, cu cultura ei sexuală dezordonată, căsătorii
desfăcute, familiii fragmentate, are nevoie urgentă de Cuvântul lui Dumnezeu.
Aşa cum Papa Ioan Paul al II-lea scrie în exortaţia sa apostolică despre familie
(Familiaris Consortio) cuplurile căsătorite şi familiile au un rol critic în a-l
mărturisi pe Isus Cristos unul altuia şi culturii înconjurătoare (49, 50).
18. În această lumină cer cuplurilor căsătorite ale arhidiecezei să citească, să
discute şi să se roage cu Humanae Vitae, Familiaris Consortio şi alte documente
ale Bisericii care subliniază învăţăturile catolice despre căsătorie şi
sexualitate. Multe cupluri căsătorite, neştiind despre înţelepciunea valoroasă
ce se găseşte în aceste materiale s-au lipsit de o sursă frumoasă de ajutor
pentru dragostea lor reciprocă. În special încurajez cuplurile să-şi examineze
conştiinţele în ceea ce priveşte contracepţia, şi le cer să-şi amintească că
«conştiinţa» este mult mai mult decât o chestiune de preferinţă personală: ne
cere să căutăm şi să înţelegem învăţătura Bisericii şi să luptăm cu onestitate
să ne conformăm inimile cu acestea. Le cer să caute reconcilierea sacramentală
pentru perioada în care au căzut în contracepţie. Sexualitatea dezordonată este
dependenţa dominantă a societăţii americane în aceşti ani de sfârşit de secol.
Direct sau indirect are impact asupra tuturor. Prin urmare, pentru mulţi,
această învăţătură poate fi un mesaj de greu de acceptat. Dar, nu pierdeţi
speranţa. Fiecare dintre noi este păcătos. Fiecare este iubit de Dumnezeu.
Indiferent cât de des cădem, Dumnezeu ne va elibera dacă ne căim şi i cerem
harul să-i facem voia.
19. Cer fraţilor mei preoţi să-şi examineze practicile pastorale, să se asigure
că prezintă cu încredere şi perseverenţă învăţăturile Bisericii în aceste
probleme în toată munca lor parohială. Oamenii noştri merită adevărul despre
sexualitatea umană şi demnitatea căsătoriei. Ca să îndeplinim aceasta , cer
păstorilor să citească şi să implementeze vademecum-ul pentru confesori care
priveşte anumite aspecte ale moralităţii vieţii conjugale şi să studieze
învăţăturile Bisericii despre căsătorie şi planning familial. Le cer să numească
coordonatori parohiali ca să faciliteze prezenţa învăţăturilor catolice despre
dragostea în căsătorie şi planning familial, în special PFN. Contracepţia este o
chestiune gravă.Cuplurile căsătorite au nevoie de sfatul bun al Bisericii ca să
ia decizii corecte. Cei mai mulţi catolici căsătoriţi primesc cu bucurie
ghidarea din partea preoţilor lor; iar preoţii n-ar trebui niciodată să se simtă
intimidaţi de votul celibatului sau jenaţi de învăţătura Bisericii. Să fii jenat
de învăţătura Bisericii, înseamnă să fii jenat de învăţătura lui Cristos.
Experienţa pastorală şi sfatul unui preot sunt valoroase în chestiuni cum ar fi
contracepţia, în mod deosebit pentru că aduce noi perspective unui cuplu şi
vorbeşte pentru întreaga Biserică. Mai mult, fidelitatea pe care o arată un
preot propriei vocaţii îi întăreşte pe cei căsătoriţi să-şi trăiască vocaţia cu
mai multă credinţă.
20. Ca arhiepiscop, mă dedic personal, dar şi pe cei de lângă mine, să-mi ajut
fraţii preoţi, diaconi şi colaboratorii lor laici să prezint întreaga învăţătură
a Bisericii despre dragostea în căsătorie şi planning familial. Datorez atât
clerului bisericii noastre locale şi personalului lor – în special multor
cateheţi parohiali dedicaţi – multă recunoştinţă pentru munca lor bună pe care
deja au depus-o în acest domeniu. Este intenţia mea de a mă asigura că cursurile
despre viaţa în căsătorie şi despre planningul familial sunt oferite în mod
regulat cât mai multor oameni din arhidieceză şi că preoţii şi diaconi noştri
primesc educaţie extinsă în aspectele teologice ale acestor probleme.
Direcţionez într-un mod deosebit oficiile noastre de Evanghelizare şi cateheză;
Viaţa de căsătorie şi familie, Şcoala catolică, Tinerii, Tinerii adulţi şi
animatorii şi Ritul iniţierii creştine pentru adulţi să dezvolte căi concrete
pentru a prezenta mai bine învăţăturile Bisericii despre dragostea în căsătorie
oamenilor şi să ceară instructaj adecvat în PFN ca parte a pregătirii pentru
căsătorie în arhidieceză.
21. Două puncte finale : mai întâi problema contracepţiei nu este periferică, ci
este centrală şi serioasă în drumul unui catolic alături de Dumnezeu. Dacă este
cunoscută şi în mod liber acceptată, contracepţia este un păcat grav pentru că
distorsionează esenţa căsătoriei: dragostea care te face să te dai pe sine, şi
care prin însăşi natura ei este dătătoare de sine. Desparte ceea ce Dumnezeu a
creat să fie ca un întreg: înţelesul unitiv al actului sexual, al dragostei şi
înţelesul de a da viaţă actului sexual, adică procrearea. În afara costului ei
pentru căsătoriile individuale, contracepţia a adus pagube masive asupra
societăţii: iniţial trăgând o graniţă între dragoste şi procreere şi apoi între
actul sexual (adică sex recreaţional, fără angajare permanentă ) şi dragoste.
Oricum, - şi acesta este cel de-al II-lea punct, - învăţarea adevărului ar
trebui întotdeauna făcută cu răbdare şi compasiune cât şi cu fermitate.
Societatea americană pare să se legene între puritanism şi libertinaj. Cele două
generaţii – a mea şi a profesorilor mei – care odată au condus disensiunea din
enciclica lui Paul al VI-lea în această ţară, sunt generaţiile care încă
reacţionează împotriva rigorismului catolic american al anilor 1950. Acel
rigorism, în mare parte un produs al culturii şi nu al doctrinei, a fost de mult
distrus. Dar obiceiul scepticismului rămâne. Vorbind cu astfel de oameni,
misiunea noastră este să întoarcem necredinţa acolo unde trebuie: spre
minciunile pe care lumea le spune despre înţelesul sexualităţiii umane şi
patologiilor pe care le ascund acele minciuni.
22. În încheiere, avem de-a face cu o oportunitate care vine o dată la multe
decenii. Acum treizeci de ani Paul al VI-le a spus adevărul despre despre
dragostea în căsătorie. Făcând cest lucru a declanşat o luptă cu Biserica care
continuă să marcheze viaţa catolicilor americani chiar şi astăzi. Dezacorduri
selective din Humane Vitae s-au transformat curând în dezacorduri mari ale
autorităţii bisericeşti şi atacă credibilitatea Bisericii înseşi. Ironia este că
oamenii care au respins învăţătura Bisericii în 1960 au descoperit curând că
şi-au subestimat propria abilitate de a transmite ceva copiilor. Rezultatul este
că acum Biserica trebuie să evanghelizeze o lume a copiilor copiilor lor,
adolescenţi şi tineri adulţi crescuţi în confuzie morală, adesea nedându-şi
seama de moştenirea lor morală, care însetează după înţeles, comunitate şi
dragoste cu substanţă reală. Pentru toate provocările ei, acesta este un moment
nou de posibilităţi pentru Biserică şi pentru vestea bună care este Biserica
astăzi, ca întotdeauna, are răspunsurile pentru a umple spaţiile goale din
inimile lor formate de Dumnezeu. Rugăciunea mea este, prin urmare, simplă: fie
ca Dumnezeu să ne dea înţelepciunea să recunoaştem marea comoară care rezidă în
învăţăturile noastre despre dragostea în căsătorie şi sexualitatea umană,
credinţa, bucuria şi persevernţa să o trăim în familiile noastre – şi curajul pe
care Paul al VI-lea l-a avut să le predice din nou.
Arhiepiscop Charles Chaput, OFM Cap; sediul arhidiecezei din Denver. Această
scrisoare pastorală publicată în arhidieceză pe 22 iulie 1998, a fost reprodusă
aici cu permisiunea Sfinţiei Sale.
|
